Uniunea Europeană - Tratate

Tratatul de la Paris, de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui şi Oțelului (CECO)

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui şi Oțelului (CECO) a fost semnat in 1952, la Paris, de Belgia, Franța, Italia, Republica Federală Germania, Luxemburg şi Țările de Jos. A intrat în vigoare pentru o perioadă de 50 de ani. Membrii Adunării Parlamentare Europene erau aleşi de parlamentele naționale ale acestora. Adunarea avea dreptul de a dizolva Înalta Autoritate (predecesoarea Comisiei din prezent).

Tratatele de la Roma

La 25 martie 1957, au fost semnate două tratate: Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) şi Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).

Pentru ambele Comunități, deciziile erau luate de către Consiliu, la propunerea Comisiei. Adunarea Parlamentară trebuie să fie consultată şi să prezinte Consiliului avizele sale. Numărul membrilor Adunării creşte la 142. Adunarea Parlamentară Europeană şi-a ținut prima şedință în anul următor, la 19 martie 1958. Odată cu Tratatele de la Roma, o dispoziție specială prevede alegerea directă a membrilor (aceasta a fost pusă în aplicare în 1979).

Tratatul de la Bruxelles

Tratatul de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităților Europene Tratatul de instituire a Comunității Europene/Tratatul de Fuziune

Tratatul de Fuziune din 1965 a dus la fuzionarea executivelor. Comunitățile Europene au fost instituite ca rezultat al fuziunii instituțiilor înființate de CECO, CEE şi Euratom.

Tratatul de la Luxemburg sau primul tratat bugetar

Tratatul de la Luxemburg a fost semnat in 1965. Odată cu semnarea Tratatului de la Luxemburg de modificare a anumitor dispoziții bugetare prevăzute în tratatele anterioare, puterile bugetare ale Adunării au crescut pe măsură ce contribuțiile financiare ale statelor membre au fost înlocuite cu „resursele proprii”.

Tratatul de la Bruxelles sau al doilea tratat bugetar

Tratatul din 1975 de la Bruxelles modifica din nou anumite dispoziții financiare prevăzute în tratate. Acesta consolida puterile bugetare ale Adunării (PE obține dreptul de respingere a bugetului comunitar şi de a acorda Comisiei descărcarea de gestiune pentru execuția bugetului) şi prevedea instituirea unei Curți de Conturi.

Actul Unic European

Actul Unic European a adus modificări la Tratatele de instituire a Comunităților Europene şi a stabilit cooperarea politică europeană. Odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE), denumirea de „Parlament European” (pe care Adunarea o utilizase din 1962) a devenit oficială. AUE a sporit, de asemenea, puterile legislative ale PE, prin introducerea procedurilor de cooperare şi aviz conform.

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) sau Tratatul de la Maastricht

Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat la Maastricht în prezența Preşedintelui Parlamentului European, Egon Klepsch. Conform acestui tratat, Uniunea este întemeiată pe Comunitățile Europene (primul pilon), având două domenii suplimentare de cooperare (pilonii doi şi trei): Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Justiția şi Afacerile Interne (JAI).

La intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană, CEE devine Comunitatea Europeană (CE). Puterile legislativă şi de supraveghere ale PE sporesc odată cu introducerea procedurii de codecizie şi cu extinderea procedurii de cooperare.

Conform noului tratat, Parlamentul European are dreptul de a solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă pentru chestiuni care, în opinia sa, impun elaborarea unui act comunitar. De asemenea, întreaga Comisie trebuie acum să fie aprobată de PE, care desemnează şi Ombudsmanul European.

Tratatul de la Amsterdam

În martie 1996, s-a deschis la Torino (Italia) o Conferință interguvernamentală în scopul revizuirii Tratatului privind Uniunea Europeană. Tratatul ulterior de la Amsterdam de modificare a Tratatului UE, a Tratatelor de instituire a Comunităților Europene şi a anumitor acte conexe a fost semnat în prezența Preşedintelui Parlamentului European, José María Gil-Robles.

Odată cu intrarea sa în vigoare în mai 1999, procedura de codecizie a fost simplificată, iar domeniul său de aplicare a fost extins. Parlamentul avea acum dreptul de a aproba Preşedintele Comisiei.

Tratatul de la Nisa

Carta drepturilor fundamentale a fost semnată de preşedinții Parlamentului European, Comisiei şi Consiliului la Consiliul European de la Nisa. Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului UE, a Tratatelor de instituire a Comunităților Europene şi a anumitor acte conexe a fost semnat la 26 februarie 2001. Obiectivul Tratatului de la Nisa era acela de a modifica structura instituțională a Uniunii Europene pentru a face față provocărilor noii extinderi. Odată cu Tratatul de la Nisa, puterile legislativă şi de supraveghere ale Parlamentului au fost sporite, iar votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului a fost extins la mai multe domenii.

Tratatul de la Lisabona

Conferința interguvernamentală responsabilă de elaborarea unui Tratat european de reformă s-a deschis la Lisabona la 23 iulie 2007 (reprezentații Parlamentului European au fost: Elmar Brok, Enrique Barón Crespo şi Andrew Duff). Textul tratatului a fost aprobat la o reuniune a şefilor de stat şi de guvern desfăşurată la Lisabona între 18 şi 19 octombrie 2007. Tratatul de la Lisabona a fost semnat în prezența Preşedintelui PE, Hans-Gert Pöttering, la 13 decembrie 2007, în urma unei proclamări a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în cadrul Parlamentului de către preşedinții Parlamentului European, Comisiei şi Consiliului.

La 19 februarie 2008, Tratatul de la Lisabona a fost adoptat de Parlamentul European (raportul Corbett/Méndez de Vigo). Conform Tratatului de la Lisabona, Parlamentul are dreptul de a numi preşedintele Comisiei, pe baza unei propuneri a Consiliului European care ia în considerare rezultatele alegerilor parlamentare europene. Procedura de codecizie este extinsă la noi domenii şi urmează să fie cunoscută drept „procedura legislativă ordinară”.